Așadar, iată-mă în acea dimineața ploioasa de septembrie, în cabina de duș îmbrăcată în faianța rozalie cu apa curgând zgomotos pe trup, într-o stare de prostrație și calm momentan. Dușul îndelungat învăluise oglinda de la baie într-un văl aburiu. De pe plăcile roz se scurgeau lacrimi de condens care se adunau în mici băltoace pe gresie. Nu puteam să văd mare lucru. Aburul a creat o atmosferă fluidă, lăptoasă, în care era dificil să distingi contururile-totul părea neclar. Parul ud mi se lipea de umeri iar ochii închiși derulau iar și iar visul avut.
Am ieșit trăgând ușor pe lângă trup prosopul roz pastelat însă aerul dens și umed era greu de respirat. Mecanic m-am aplecat neîndemânatică spre clanță, reușind să deschid ușă sufiecient încât aburul să se disipeze. M-am întors spre oglindă și am șters-o cu toată forța de care eram capabilă în acel moment. În timp ce ștergeam energic, aburul îmi urmărea mâna acoperind oglinda în urma ei. Răvășită, am șters tot mai puternic.
Oprindu-mă am zărit în peticelele de sticlă șterse doar pe jumătate conturul vag, incert, al unui chip ud, trist. Părul șaten cu reflexe aurii, care în mod normal îmi încadra chipul atârna acum lipsit de voință, necooperant și ciufulit. Tot ce pot descifra din propriul chip sunt ochii mari încercuiți de gene ude.
”Cine ești tu?” am întrebat. Nu-mi place deloc de tine!
Iris.
Iris Zamfir 