Când mi-a fost greu, când am vrut să plâng, când eram dezamagită de cel ce mi-a promis clipe de fericire dar m-a lăsat singură şi înlăcrimată, aşteptând într-un colţ( şi când am fugit şi mi-am găsit liniştea m-a acuzat)….mereu am avut imboldul de a scrie, de a scurge din mine orice fărâmă de emoţie….mereu aşa, niciodată altfel.
Sunt o persoană complicată şi o ştiu prea bine, nu mă deranjează asta prea mult, m-am obişnuit cu mine. Fiecare virgulă este importantă, fiecare frază trebuie împachetată cu grijă şi plasată la locul său, fiecare cuvânt are o importanţă. Deci, sunt un 4 în 1, de caramel cu vise, spumă de speranţe şi provocari…
Nu e o surpriză când seara nu pot să adorm şi cu o mână de-a lui în julul meu, cu capul pe pernă şi cu respiraţia înceată pe fundal nu pot întrerupe avalanşa de gânduri ce se zbat pentru o rezolvare cât mai plauyibilă.
De altfel nu aş încerca să mă justific pentru că asta e parte din mine. Lucrurile normale nu-mi sunt caracteristice, nu mie. Nu aş putea să dau formă şi sens unor fapte banale( ele sunt doar lucruri simple care fac viaţa mai frumoasă, banale în niciun caz).
Dar aici nu vreau să vorbesc despre momentele liniştite, plăcute pe care le are un om normal, ci despre toate trăirile intense, aroma fricii şi nesiguranţei şi speranţa de care mă agaţ acum neconsolată şi incapabilă să încep o conversaţie. Despre micile “incidente” încărcate de semnificaţie, care într-un fel sau altul, mai uşor sau mai intens îmi lovesc sinapsele şi nu-mi dau pace.
Îmi curg prin vene. Aceasta este doar o rătăcire, un preambul la tot ceea ce va urma. Liniştea prevesteşte doar o furtună.
Iris.
Iris Zamfir 