Când m-am trezit era târziu. Trecuseră săptămâni, zile, ore minute de când trăiam viaţa ei. Nu conștientizam că sunt captivă, că îmi doresc altceva, că trăiesc sentimentele, emoţiile ei, că am împrumutat gesturile ei. În anumite situaţii lăsam la o parte ce vreau eu şi făceam ce ar fi vrut să facă ea. Ascultam muzica ei, vedeam filme care ei i-ar fi făcut plăcere să le vadă.
Când m-am trezit eram desculţă, aveam ochii obosiţi, buzele uscate şi îmbibate cu o aromă de vin. Rămăsesem ghemuită pe podeaua rece, toamna precoce aşternuse câteva frunze pe care le transformasem în perne. Şuviţele nepieptănate îmi atârnau leneşe pe frunte. În martie am închis ochii şi am căzut în somnul bolnăvicios în care trăiam o altă viață. În august am deschis ochii nesigură, ca un invalid ce îşi urmează calm dar nesigur şi bineînţeles plin de îndoieli şedinţele de fizioterapie.
Eu nu eram ea, ea din braţele lui. Pe spatele pozei era datat : 10 septembrie 2011.
Azi vreau să fac un duş şi să mă plimb, să simt aerul mangâindu-mi plămânii. Sau aş putea să stau câteva ore privind lebedele albe, graţioase. Azi poate aş vrea ca timpul să se oprească sau să îl grăbesc, să ajung mai repede acolo. M-am înfiorat plină de entuziam la asemenea gând, apoi râd de propria-mi naivitate. Ies pe uşă fără să privesc înapoi, nu am uitat nimic.
Merg calmă, cu privirea în gol, nu mă simt fericită dar nici tristă. Nu am amintiri( toate au rămas la ea) dar nici planuri de viitor( trebuie să încep să am). Nu mai visez la nimic, tot corpul îmi este amorţit, prea mult timp a trecut. Oamenii se grăbesc pe lângă mine şi mă întreb despre vieţile lor. Încerc să le dau măştile jos şi să ghicesc despre fiecare. Acum nu mai simt nimic, nici frică, nici dorinţă, nici durere…poate doar puţină dezamăgire.
Mă aşez la coadă formată la o patiserie, atrasă de mirosul plăcut. Îmi iau o plăcintă şi mă aşez pe bancă.
Iris.
Iris Zamfir 